Лента постов канала Dan MV Chitic necenzurat (@DanMVChiticNecenzurat)

A murit Ion Iliescu. Dumnezeu să îl ierte.

Asta e un prilej care mă obligă să ies din autoimpusa tăcere publică din ultimele luni.
De ce?
Pentru ca e un moment prielnic pentru autoanaliza. Personala, dar și, cred eu și sociala, istorică.
Ion Iliescu a fost una din persoanele pe care le-am urât. Sincer, profund. Nu mă întrebați de ce la vârste atât de fragede eram capabil să urasc atât de mult și intens, o ură pe care am mai resimțit-o doar față de Băsescu. Probabil din elanul nerațional al tinereții, căci, deși aveam 14 ani, am fost zi de zi în Piață Universitatii alături de ai mei în anul 1990. Plecam de la școală și mă duceam să strig cu înverșunare “Ți-a sunat ceasul”. Ceasul i-a sunat azi, 35 de ani mai târziu.

Azi nu îl mai urăsc.

Dar azi găsesc suficiente argumente bine întemeiate pentru ura de atunci: Iliescu e cel care l-a asasinat miseleste fără un proces echitabil pe Ceaușescu de Crăciun și cel care și-a legitimat “emanarea” în sângele celor peste o mie de eroi visători din Decembrie ‘89, tot Iliescu e cel sub “domnia” căruia s-a distrus industria națională, este cel care a permis dezafectarea și bucatalirea agriculturii, tot sub el s-au făcut și marile privatizări, și tăierile pentru fier vechi a uzinelor comuniste (ceea ce nu s-a întâmplat în Polonia!)… într-un cuvânt, el a pus bazele stării de vasalitate absolută a României de azi. Mulți spun ca, fiind un fost comunist, Iliescu a fost un președinte de stânga. Greșit! A fost unul din cei mai de dreapta președinți ai României, probabil cel mai de dreapta - culmea!, căci sub el s-au făcut privatizările dar și marile averi ale fostilor securisti, averi care multe subzistă încă, ba chiar unele au devenit și mai înfloritoare.

Dar, așa cum a fost, Iliescu a avut și merite, pe care nu i le pot refuza: a evitat iugoslavizarea Romaniei (încercată în repetate rânduri, cel mai important fiind evenimentul de la Târgu Mureș, a ținut securitatea sub control politic (da, pe vremea lui Securitatea nu devenise principalul decident politic ci doar preluase controlul averilor de stat “privatizate”, și, mai ales, a lăsat să fie scrisă o Constituție cu adevărat democratică (deși cu unele slăbiciuni exploatate din plin în ultimii 20 de ani de toate canaliile care s-au succedat de atunci la putere).
Și, da, trebuie să mai spun ca, exceptând mineriadele și alte evenimente răzlețe, până în 2004 în România chiar a fost libertate: era presă liberă, puteai să spui orice, ce, când și unde voiai.

Fără să vreau și să am pretenția să fac aici și acum o analiză istorică, trebuie să recunosc ca Iliescu a fost ceea ce societatea românească a putut da mai bun la acel moment. Sigur, și atunci erau oameni extraordinari, mult mai valoroși decât Iliescu. Dar Atât am putut atunci, noi ca societate. “Atât s-a putut” atunci - cum se spune în zilele noastre!

Problema noastră majoră e ca atunci am putut da mai mult și mai bine decât am putut “emana” în ultimii 20 de ani. Și asta e cu atât mai trist, căci Orice personaj politic din ultimii 20 de ani nu se ridică nici până la genunchiul lui Iliescu, așa cum era el… și asta e dramatic! E tragedia noastră națională!!!

Poate și d-asta nu îl mai urăsc pe Iliescu. Nu, nu i-am iertat însă multele lui păcate, de asta se va ocupa Dumnezeu - El are justa balanță între ce a vrut într-adevăr și ce a putut face! Dar asta e problema lui cu Dumnezeu.

Judecata istoriei? Nu cred în ea, căci ea e făcută de învingători, de unii care sunt și ei după chipul și asemănarea lui Iliescu - învingători ai epocii lor, în funcțiune de circumstanțele și “evoluțiile” sociale.

De aceea, în ajun de Schimbarea la față a Domnului, tot ce pot și trebuie să spun ca o concluzie e “Dumnezeu să-l ierte!” Și să mă ierte și pe mine pentru ura pe care, justificat sau nu, am avut-o pentru Ion Iliescu.